29 Sep Ambițiile navale ale Turciei
Succesoare a unui imperiu care a înțeles că dezvoltarea unei flote este esențială pentru instalarea și asigurarea hegemoniei regionale, Turcia modernă, pe care hărțile actuale o situează între 3 mări (Marea Neagră, Marea Egee și Marea Mediterană), a acordat în perioada recentă o atenție deosebită dezvoltării flotei sale militare.
Această înțelegere l-a determinat pe Recep Tayyip Erdogan să inițieze, la scurt timp după ascensiunea sa la guvernare, un program de reconstrucție a forței navale, numit Milgem. În cadrul acestui proiect au fost dezvoltate și construite patru corvete antisubmarin, o corvetă de colectare a infromațiilor, patru fregate pentru lupta la suprafață și patru fregate pentru războiul antiaerian. În ultimii ani, au fost construite 33 de nave de debarcare, care permit teoretic Turciei să acționeze împotriva insulelor din estul Greciei și să preia controlul asupra acestora în timpul unei campanii.
În plus, Turcia construiește independent în șantiere navale locale 6 submarine germane ale modelului U-214, cu aprobarea și ajutorul șantierelor navale germane HDW. Cele 6 submarine turcești urmează să fie operaționale între anii 2021-2027 și să se alăture flotei de încă 10 submarine, pe care Turcia le operează deja.
Punctul culminant al arsenalului forței navale turcești este construirea unui portavion, care ar trebui să fie operațional în 2021 și va susține activitatea operațională din Libia, Sudan și alte țări din regiune. Întrucât nu există nicio îndoială că operarea portavionului dezvoltă o capacitate crucială de descurajare, Ankara are deja în vedere și construirea unei nave de acest tip.
În următorii câțiva ani, marina turcească este de așteptat să opereze 16 avioane de recunoaștere, aproximativ 40 de elicoptere, 16 submarine (inclusiv cele 6 submarime noi), 21 de fregate, 18 corvete, 35 bărci cu rachete, 32 măturătoare, o navă mamă pentru logistică și aprovizionare pe distanțe lungi și alte zeci de nave generale.
Din punct de vedere securitar, militarii turci știu că topografia sa terestră, preponderent montană, este un avantaj defensiv, însă au înțeles că granița maritimă este veriga slabă. Pe de altă parte, coasta maritmiă a Turciei este cea care constituie o oportunitate pentru nevoile sale energetice, independența și expansiunea economică.
Conform doctrinei „Patria Albastră”, anunțată de Ankara în anul 2006, consolidarea flotei are ca scop creșterea influenței regionale și internaționale și de a asigura perimetrele unde se regăsesc resursele energetice, necesare pentru creșterea economică și demografică, fără a depinde de alte țări.
Dincolo de obiectivele declarate ale doctrinei, dorința nespusă a liderilor turci este anularea efectelor Tratalului de la Lausanne, impus turcilor în 1923.
Acest tratat, semnat sub auspiciile eforturilor de consolidare a unei republici pe rămășițele Imperiului Otoman, a îngrădit expansiunea navală a Turciei și a permis rămânerea sa în sfera de influență a Occidentului pentru aproape 100 de ani. Până în anii 2000, Turcia s-a bucurat în general de bunăvoința occidentală și americană, ceea ce i-a permis suveranitatea și protecția de amenințarea comunistă.
Odată cu dispariția blocului comunist, slăbirea Rusiei și simultan cu creșterea economică și demografică a Turciei (81 de milioane de cetățeni în prezent cu prognostic de creștere de 90 de milioane de cetățeni în 2030), nevoile energetice ale Turciei au crescut, iar energia este motorul creșterii economiei Turciei, bazată în principal pe economia de piață locală și investiții străine.
Dezvoltarea arsenalului marinei turce din ultimele două decenii poate fi răspunsul privind tonul agresiv al discursului liderilor de la Ankara în cadrul recentelor tensiuni din Mediterana de Est. Răbdarea demonstrată de liderii politici și militari turci în ultimele decenii în cadrul tensiunilor cu Grecia nu pare să mai fie o opțiune de actualitate pentru Ankara, mai ales când miza este accesul la o cantitate considerabilă de hidrocarburi, prin stabilirea unei Zone Economice Exclusive în apropierea insulelor grecești din estul Mării Egee.
Activitățile de explorare desfășurate de vasele turcești în apele teritoriale cipriote, sub pretextul drepturilor cuvenite Republicii Turce a Ciprului de Nord, au avut la rândul lor parte de susținerea ostentativă a unor nave de luptă ale Ankarei.
Totodată, arsenalul pe care îl deține îi permite Turiciei să devină agresivă și în relația cu Egiptul, Israelul și chiar Franța, mai ales când susține crearea unui coridor maritim între Turcia și nordul Libiei, agreat cu Guvernul de Acord Național de la Tripoli.
În contextul forței navale turce, anunțul recent al Ankarei privind descoperirea unor zăcăminte importante de gaze în Marea Neagră, în apropierea graniței maritime cu România, trebuie să atragă atenția Bucureștiului și să determine alcătuirea unui discurs de negociere și comunicare cu Turcia, astfel încât interesele celor două state să nu devină divergente.
În afara primului nivel de control al doctrinei „Patria Albastră”, care include cele trei mări care înconjoară Turcia, doctrina mai cuprinde și un al doilea, cel strategic, ce are în sfera de interes Marea Roșie, Marea Caspică și Marea Arabiei, inclusiv Golful Persic.
Un alt aspect al stabilirii dominanței este sprijinul politic al Turciei pentru țările din regiune, înființarea de baze militare și instruirea forțelor militare care îi vor sta alături.
Turcia a stabilit baze militare și navale în Somalia, Sudan, Libia și Qatar, oferind acestor țări inclusiv instruirea soldaților, arme, muniție și sprijin militar.
Marina Turcă a început recent să fie prezentă în Marea Roșie, în strâmtorile Bab El-Mandeb, în Marea Arabiei și în Golful Persic și chiar a cooperat cu Pakistanul, bazându-se pe o perspectivă strategică în care dezvoltă o prezență permanentă în Marea Arabiei și în Golful Indian.
No Comments