23 Jun Problema refugiaților sirieni – se rpefigurează o nouă criză?
Datorită poziționării sale geografice, Turcia este țara care găzduiește cel mai mare număr de refugiați sirieni în urma conflictului civil declanșat în anul 2011. În ciuda eforturilor autorităților de la Ankara de a prelua controlul asupra unor zone din nordul Siriei în vederea determinării restabilirii refugiaților sirieni în țara de origine, la începutul anului 2020, în Turcia încă se aflau peste 3 milioane și jumătate de refugiați sirieni.
Lipsa unei perspective a reîntoarcerii, în condiții de siguranță, în Siria a determinat o mare parte a acestor refugiați să-și îndrepte atenția spre statele Europei Occidentale. Deși Ankara a acceptat încă din anul 2016 un sprijin financiar consistent din partea Uniunii Europene în vederea stopării exodului migranților spre vest, Turcia a folosit amenințarea deschiderii granițelor pentru refugiați ca o pârghie de presiune în negocierile de politică externă cu statele europene.
Cea mai recentă ocazie de utilizare de către președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a unor amenințări referitoare la deschiderea granițelor către Europa pentru refugiații sirieni a avut loc la începutul lunii martie 2020. În acest caz, liderul de la Ankara a vizat determinarea statelor europene în vederea sprijinirii Turciei în cadrul conflictului din provincia siriană Idlib, acolo unde regimul de la Damasc este puternic susținut de forțele Federației Ruse.
Deși criza politică ar fi putut genera una umanitară, Europa nu a cedat presiunii exercitate de Ankara, iar aceasta a anunțat deschiderea granițelor vestice pentru migranți. Într-un interval scurt de timp, peste 75.000 dintre aceștia s-au deplasat în taberele improvizate în vestul Turciei, atât spre granița terestră cu Grecia, acolo unde s-au confruntat violent cu forțele de securitate elene, cât și cu ambarcațiuni improvizate spre insulele grecești, fiind respinși de paza de coastă.
Imediat după deschiderea granițelor de către Turcia, liderii politici europeni au inițiat rapid acțiuni politico-diplomatice în vederea negocierilor cu Ankara, care însă nu au părut să aibă succes în detensionarea situației. Cu toate acestea, valul migrator din martie 2020 a fost stopat subit, nu în urma unui consens politic, ci sub imperiul hazardului, generat de pandemia de coronavirus care a afectat considerabil și Turcia și care a determinat Ankara să strămute grupurile de migranți de la granița vestică în mai multe provincii din centrul țării.
Deși situația a permis statelor europene o pauză de reorganizare în fața acestei amenințări, guvernele occidentale sunt conștiente că regimul Erdogan va continua să utilizeze chestiunea refugiaților ca element de negociere în politica sa externă. Pe de altă parte, solicitarea Ankarei de sprijin în conflictul din Idlib poate indica statelor europene dificultățile cu care Turcia se confruntă în nordul Siriei.
Agresivitatea deomnstrată deja de Ankara în politica externă poate indica o nouă criză la granițele europene, imediat ce pandemia va slăbi în intensitate. Răgazul oferit de contextul COVID-19 poate fi util cancelariilor europene (care au realizat fragilitatea acordului cu Ankara din 2016 și caracterul său temporar) să conceapă o înțelegere solidă și tranșantă a problemei refugiaților din Turcia.
Modul în care Administrația de la Ankara a utilizat în ultimii ani tema refugiaților în planul politicii sale externe poate oferi predictibilitae liderilor europeni în cadrul negocierilor, cu atât mai mult cu cât slăbiciunile politicii interne și externe adoptate de regimul condus de Erdogan au devenit din ce în ce mai evident în ultima perioadă.
În afara asertivității pe care va fi nevoită să o afișeze în discuțiile cu Turcia, Europa trebuie să pledeze pentru un acord bazat pe liniile generale ale celui aflat în vigoare, care să respecte valorile umanitare și normele legale internaționale și să comunice public măsurile propuse astfel încât să beneficieze de susținerea populară a cetățenilor europeni. Pentru prevenirea unor crize similare, este de asemenea necesară păstrarea solidarității europene și reasigurarea statelor de la granița de est a Uniunii, precum Grecia, Bulgaria și România, de sprijinul celor din vest.
Totodată, presiunea unui nou val de migranți sirieni către vest va continua să amenințe lumea occidentală atât timp cât situația din Siria va continua să fie instabilă, iar perspectiva stabilizării nu va fi una predictibilă într-un orizont temporal previzibil. Deși Europa nu trebuie să cedeze șantajului Turciei pentru implicarea de partea ei în conflictul sirian, contribuția sa la soluționarea conflictului și la reconstrucția Siriei este necesară, nu doar din considerente umanitare, ci și pentru asigurarea propriei securități.
No Comments