02 Jul Divergențe turco-franceze în Marea Mediterană
Aliați în NATO, Franța și Turcia au opinii opuse cu privire la conflictul din Libia, iar după intervenția turcă din Libia, reacțiile părților au depășit limitele unor comentarii acide, precum afirmația președintelui francez Emmanuel Macron privind ”moartea cerebrală” a organizației.
Ultimele tensiuni turco-franceze au apărut în urma incidentului naval survenit la 10 iunie a.c. în Marea Mediterană, când o navă franceză participantă la misiunea NATO Sea Guardian a fost agresată de un grup de vase militare turcești, ulterior intenției de verificare a unei nave comerciale din Turcia, care efectua un transport către Libia, în contextul embargoului ONU privind livrarea de armament în această țară.
După ce autoritățile franceze au acuzat Turcia de încălcare a embargoului, Ankara a negat incidentul și reacționat în termeni duri, ministrul turc de externe, Mevlut Cavușoglu menționând că acțiunile Franței ”sunt împotriva NATO și servesc intereselor Rusiei”.
În semn de nemulțumire față de acțiunile Turciei, autoritățile de la Paris au decis retragerea navelor sale din misiunea Sea Guardian, însă conflictul a rămas departe de a fi detensionat. Ostilitățile dintre cele două țări s-au accentuat la scurt timp după incidentul naval, după ce la 22 iunie cotidianul turc Sabah a publicat un articol referitor la arestarea la Istanbul a 4 cetățeni turci acuzați de spionaj în favoarea Franței. Întrucât știrea nu a putut fi verificată din surse independente, mass-media franceză a conexat acuzațiile de spionaj cu intensificarea tensiunilor turco-franceze cauzate de pozițiile celor două state privind soluționarea crizei din Libia.
Interesele geostrategice divergente, respectiv lipsa unor valori comune, au potențialul de a accelera deteriorarea relațiilor dintre cei doi aliați și de a determina încercarea acestora de a-și atrage susținători de partea propriilor cauze.
Deși Parisul a deci să continue războiul declarațiilor împotriva Turciei, liderii francezi sunt conștienți de faptul că Franța nu dispune de sprijin majoritar din partea NATO și UE în demersul său de marginalizare a Ankarei în contextul în care state precum Germania sunt precaute în vederea păstrării echilibrului fragil al relației cu Turcia.
În lipsa sprijinului occidental, pe termen lung, Franța ar putea încerca să se alăture unei coaliții de conjunctură cu statele care susțin în Libia forțele conduse de generalul Khlifa Haftar, printre care se numără și Grecia, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Rusia, cu scopul de a contracara Turcia pe tabla de șah din nordul Africii și estul Mediteranei. Cu excepția Libiei, pozițiile celor doi aliați NATO sunt diferite și în Siria, existând premisele susținerii de către Franța a forțelor kurde din Siria.
Un alt aspect important al tensiunilor în regiune este constituit de exploatarea rezervelor de hidrocarburi din estul Mediteranei. Deși zăcămintele de gaze naturale sunt considerate de Uniunea Europeană ca aparținând legitim Ciprului, iar licențele de explorare și exploatare au fost emise inclusiv către un consorțiu în care participă și compania franceză TOTAL, Ankara a contestat dreptul exclusiv al Ciprului asupra acestor resurse. Ankara s-a manifestat agresiv și în acest perimetru, navele sale militare împiedicând frecvent acțiunile de explorare ale navelor occidentale, în timp ce desfășoară propriile activități de explorare la adăpostul marinei militare.
În lipsa unui arbitru internațional precum SUA în bazinul mediteranean, ambițiile unor puteri regionale asertive precum Franța și Turcia creează premisele pentru un conflict politico-diplomatic care ar putea continua pe termen lung.
Politica externă a Franței în regiune, demonstrată prin acțiunea solitară din Libia în 2011, poate indica dorința de a se opune singură scopurilor expansioniste ale Ankarei, însă costul politic al unei astfel de atitudini s-ar putea extinde nu doar asupra Parisului, ci și asupra Alianței Nord-Atlantice.
Cel mai negru scenariu al disensiunilor dintre cele două state este reprezentat de părăsirea Alianței de către unul dintre acestea, indiferent despre care ar fi vorba. Lipsa Turciei ar vulnerabiliza flancul estic al NATO, în timp ce Franța reprezintă liantul de comunicare între Germania și SUA, piloni importanți ai Alianței, a căror relație directp s-a deteriorat în ultima perioadă.
Criza politică readuce în discuție credibilitatea NATO și face evidentă nevoia unor clarificări privind atașamentul membrilor la valorile și idealurile Alianței, precum și capacitatea și disponibilitatea aliaților de a veni în sprijinul altui stat membru.
Deși pentru majoritatea statelor europene conflicutl turco-francez nu are o miză, toți aliații europeni vor trebui să participe activ la procesul dezbaterilor privind reformarea NATO, integritatea și eficiența organizației fiind vitale pentru securitatea colectivă a continentului.
No Comments