25 Jul Violențele de la granița armeano-azeră și blocajul negocierilor de pace privind Nagorno-Karabah
Schimburile de focuri care au avut loc la frontiera armeano-azeră la mijlocul lunii iulie au alarmat comunitatea internațională și au trezit resentimente naționaliste în ambele țări. În timpul atacurilor de artilerie înregistrate de-a lungul unei secțiuni izolate a frontierei dintre cele două țări, în districtul azer Tovuz, care se învecinează cu Tavuș din nord-estul Armeniei, 16 persoane au decedat, cei mai mulți militari, dar și un civil. Acesta este cel mai recent incident care a avut loc între cele două părți, după acordul de încetare a focului în disputa privind enclava Nagorno-Karabah, agreat în 1994, fiind înregistrate violențe, cele mai multe minore, de-a lungul liniei de contact și a frontierei comune.
Care au fost factorii declanșatori?
Ca în majoritatea incidentelor de acest fel, între forțele armate ale celor două țări sau proxy ai acestora, fiecare parte a catalogat violențele ca fiind rezultatul „provocărilor” lansate de cealaltă. Potrivit unor relatări neconfirmate din surse independente, la originea izbucnirii confruntărilor, la 12 iulie 2020, s-ar afla vehicule militare azere aflate în apropierea secțiunii nordice a frontierei.
În opinia lui Arkadu Dubnov, analist politic la Centru Carnegie de la Moscova, nu există o explicație clară pentru izbucnirea bruscă a violențelor, dar este posibilă implicarea unor factori naționaliști, interesați să prezinte orice confruntare ca un fel de „victorie” împotriva blocajului negocierilor de pace.
Un alt expert, Thomas de Waal, cercetător la Carnegie Europe, are o opinie diferită și susține că toate încălcările acordului de încetare a focului sunt, de fapt, rezultatul unei decizii politice. În opinia sa, autoritățile de la Baku ar putea fi mai frustrate de blocajul negocierilor, care durează de aproape doi ani, după cum rezultă și din declarația președintelui Aliyev de la începutul lunii iulie, când a amenințat cu retragerea din negocierile de pace, „dacă nu aduc niciun rezultat”.
Care sunt elementele de noutate?
Pe lângă numărul mare de decese, un fapt neobișnuit este și că printre acestea s-a numărat un general azer.
Cele mai multe confruntări din ultimele 3 decenii au fost generate de lunetiști sau focuri de armă automată, iar numărul de victime a fost unul mai redus, de obicei militari de rang inferior și, uneori, civili. În confruntările din luna iulie, au fost implicate tancuri, drone, artilerie și mortiere.
Este neobișnuit și faptul că au izbucnit la distanță de teritoriul disputat – Nagorno-Karabah, de-a lungul frontierei recunoscute internațional dintre Armenia și Azerbaidjan și că au fost limitate ca suprafață, comparativ cu alte confruntări anterioare.
Locația atacurilor constituie un factor de risc suplimentar pentru Azerbaidjan, fiind în vecinătatea unor elemente de infrastructură precum conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan, linia feroviară Baku-Tbilisi-Kard și alte coridoare de tranzit transregionale.
Care este rolul politicii interne în această ecuație?
Cu o precizie de ceasornic, izbucnirea violențelor a alimentat curentele naționaliste în ambele țări. Pe 14 iulie, furia cu privire la decesul militarilor azeri a scos mii de cetățeni azeri în stradă, în pofida restricțiilor specifice pandemiei. Poliția și forțele de securitate au recurs la zeci de arestări, după ce manifestanții au strigat sloganuri naționaliste precum „Azerbaidjan este indivizibil!”. La Erevan, premierul armean Nikol Pașinian a susținut că acțiunile azere „nu vor rămâne nepedepsite”.
Abordarea sa pare neobișnuită, ținând cont că în 2018 Azerbaidjan-ul a salutat venirea sa la putere drept o șansă de depășire a disputei. De altfel, au fost observate unele progrese din momentul în care a preluat puterea: nivelul violențelor s-a diminuat semnificativ de-a lungul liniei de contact; cele două părți s-au angajat să facă schimb de informații și să înceteze schimburile de focuri de-a lungul frontierei recunoscute internațional, pentru a permite sătenilor și fermierilor din ambele părți să trăiască în pace. Nikol Pașinian s-a întâlnit de câteva ori cu președintele azer Ilham Aliyev.
În realitate, premierul armean și-a schimbat abordarea față de procesul de pace încă din octombrie 2019, când a declarat, în timpul unei vizite în capitala enclavei Nagorno-Karabah, că „Artsakh este Armenia” (Artsakh fiind denumirea armeană a Karabah-ului).
Gestul său a fost aspru criticat în Azerbaidjan și a pus sub semnul întrebării orice progres al procesului de pace. Pe fondul criticilor cu care se confruntă pe plan intern, ca urmare a măsurilor de investigare a fostului președinte și de reformare a statului, declarația sa a fost interpretată o încercare de consolidare a legitimității.
Privind din perspectiva Azerbaidjanului, situația este complet diferită. Într-o țară condusă de un președinte autocrat – Ilham Aliyev, înconjurat de un grup restrâns de miniștri și consilieri, dintre care unii sunt la post de peste două decenii, conflictul privind Nagorno-Karabah reprezintă un element de stimulare a sentimentului de unitate națională.
Ce va urma?
Violențele din luna iulie nu conțin indicii privind o reizbucnire la scară largă a conflictului, dar nici nu fac parte din pattern-ul obișnuit al unui conflict înghețat care mocnește de mult timp.
Grupul OSCE de la Minsk, coprezidat de SUA, Rusia și Franța, înființat în anul 1992 pentru a încuraja negocierile de pace dintre Armenia și Azerbaidjan, și-au diminuat activitatea în utlimii ani, în favoarea conctactelor bilaterale dintre Erevan și Baku.
În cazul în care nu vor fi reluate negocierile pentru soluționarea unor probleme cheie, precum statutul Nagorno-Karabah, viitorul zonelor adiacente enclavei și statutul rezidenților acestora, există riscul agravării pozițiilor celor două părți.
No Comments